Scurt istoric al viței de vie pe teritoriul României

Cultivarea viței de vie este o activitate foarte importantă pentru poporul nostru, încă din cele mai vechi timpuri, iar vinul rămâne un simbol al bucuriei, al sincerității și prieteniei.

Istoria cultivării viței de vie în spațiul carpato-danubiano-pontic începe cu Vitis vinifera silvestris. Este vița de vie sălbatică, care a apărut aici în jurul anului 7000 î.Hr. Din aceasta s-au extras importante soiuri care se cultivă și în prezent, printre acestea, Feteasca Neagră.

Și geto-dacii apreciau această băutură străveche. Foloseau coarne de bou, ulcele și o suită de alte vase, pentru a o consuma în cadrul unui adevărat ceremonial. Aprecierea pentru vin explică și contribuția semnificativă a geto-dacilor în dezvoltarea tehnicilor de cultură a viței de vie și contribuția acestora la dezvoltarea soiurilor.

Deși regele Burebista (82 i.Hr. - 44 i.Hr.) a decis dezrădăcinarea viței de vie, au existat suprafețe considerabile care au continuat să fie cultivate.

După cucerirea Daciei de către romani, cultura viței de vie s-a dezvoltat foarte mult sub influența acestora, care dețineau tehnici viticole și vinicole avansate. La venirea romanilor s-au găsit monezi pe care erau inscripționate imagini cu ciorchini de struguri semn al respectului oferit acestei îndeletniciri. Urmează o perioadă în care viticultura cunoaște o dezvoltare foarte complexă. Romanii vin cu noi sortimente de viță de vie, tehnici de îngrijire și creștere a acesteia. Viticultura rămâne înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr și chiar în timpul dominației otomane.

Și poetul Ovidiu (43 i.Hr. - 17 d.Hr.), unul dintre clasicii literaturii latine, exilat de împăratul Octavianus Augustus în cetatea Tomis (Constanța de azi) menționează în scrierile lui importanța viței de vie pe plaiurile dobrogene.

În anul 106 î.Hr. împăratul Traian cucerește Dacia. Venirea romanilor în regiune a însemnat o dezvoltare fulminantă în domeniul viticulturii, aceștia aducând cu ei noi soiuri de viță de vie, dar și tehnici revoluționare la acel moment de creștere și îngrijire a culturilor.

Viticultura a rămas însă o activitate înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr. și a continuat să se dezvolte chiar și în timpul ocupației otomane.

În anul 1862, România deținea aproximativ 100.000 de hectare de viță, această suprafață crescând la 150.000 de hectare până în 1883. Urmează o invazie de filoxere, insecte care au distrus o parte considerabilă din viile Europei, afectând și România. Chiar și așa, în anul 1900 aveam 152.000 de hectare cultivate cu vie.

Recuperarea viilor după acest episod s-a făcut cu ajutorul unor consilieri francezi. Ei au adus în România soiuri de foarte bună calitate precum Merlot, Chardonnay, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon sau Sauvignon Blanc, cultivate cu succes și în prezent.

Viticultura s-a dezvoltat într-un ritm accelerat în perioada interbelică, atunci când România avea nu mai puțin de 220.000 de hectare cultivate cu vie. Trendul se menține până în anul 1972, atunci când 300.000 de hectare din suprafața țării era cultivată cu vie. Instalarea regimului comunist în România a afectat producția de vin, după ce conducătorii vremii au decis eliminarea soiurilor străine de vie. După 1990 arealul cultivat se diminuează și mai mult, dar în prezent putem observa o revigorare a sectorului viti-vinicol, cu plantații noi și vinuri de foarte bună calitate.